O nouă metodologie de diagnosticare a obezității, care pune accent pe modul în care grăsimea este distribuită în corp și pe impactul acesteia asupra organelor interne, promite să schimbe radical modul în care medicii stabilesc tratamentele. Această abordare oferă o imagine mult mai clară asupra riscului de mortalitate față de metodele clasice utilizate până în prezent. Studiul internațional subliniază necesitatea de a separa cazurile în obezitate clinică și obezitate preclinică pentru o personalizare mai bună a îngrijirii.
Până în acest moment, indicele de masă corporală (IMC), calculat simplu între greutate și înălțime, a fost principalul instrument de identificare. Totuși, specialiștii avertizează că acest parametru nu indică locația grăsimii sau dacă excesul de țesut adipos afectează deja sănătatea pacientului. Noua metodologie completează calculul IMC prin introducerea unor măsurători esențiale, precum circumferința taliei și raportul dintre circumferința taliei și înălțime, date care permit o depistare mult mai exactă a excesului de grăsime corporală.
Cercetătorii au împărțit afecțiunea în două categorii distincte pentru a îmbunătăți evaluarea medicală. Obezitatea clinică este diagnosticată atunci când grăsimea provoacă disfuncții ale organelor sau limitează activitățile cotidiene ale persoanei. În schimb, obezitatea preclinică descrie situația în care există un exces de grăsime, dar organele funcționează încă normal, deși pacientul prezintă un risc ridicat de a dezvolta afecțiuni pe viitor. Această distincție ajută la stabilirea unor intervenții terapeutice mult mai precise.
Eficacitatea noii clasificări a fost testată pe un eșantion masiv de 844.108 adulți din China, Marea Britanie, Statele Unite și Spania. Rezultatele au arătat că utilizarea exclusivă a IMC a ratat diagnosticul la un procent de 5,2% până la 8,6% dintre participanți, în funcție de țară. De asemenea, în 1,2% până la 3,1% din cazuri, IMC-ul a semnalat eronat prezența obezității. Prin includerea măsurătorilor taliei, rata de identificare a persoanelor cu obezitate a crescut cu 3,3% până la 7,4%.
Analiza a demonstrat că riscul de deces este semnificativ diferit între cele două categorii identificate. Pacienții cu obezitate clinică au înregistnat un risc de deces cu aproximativ 69% mai ridicat față de persoanele fără obezitate și fără probleme ale organelor. Pentru cei cu obezitate preclinică, creșterea relativă a riscului de mortalitate a fost de doar aproximativ 19%. Studiul a relevat că între 77,4% și 91,3% dintre persoanele cu obezitate preclinică nu au evoluat către forma clinică a bolii.
Această cercetare, coordonată de King's College London și publicată în Nature, vine într-un context în care medicina modernă caută metode de diagnosticare tot mai personalizate. Deși studiul este observațional și arată o corelație puternică între noua clasificare și rata mortalității, el nu demonstrează direct că aplicarea metodei va scădea numărul deceselor. Totuși, experții consideră că această evaluare detaliată va permite medicilor să prioritizeze urgent tratamentele pentru cei cu afecțiuni deja instalate.